02 September 2014

Nostradamus ain’t got shit on me

PicMonkey Collagea
I’m telling you, the end is near. Mai întâi, cont pe Facebook. După ce m-am jurat ani la rând că nu comit aşa erezie, iacătă-mă. Învinsă. La dublu chiar, c-am mai făcut şi-o pagină. Şi de parcă prevestirea asta n-ar fi fost de ajuns, soarta mi-a dat încă o perversă. Planetele s-au aliniat dăcât din nou, şi începând cu săptămâna trecută, la insistenţele a diverse dudui (Cyanilla, tu mi-ai copt-o pe final), Balaban are cont pe Instagram. Aşa ceva?

Pentru doritoare de frânturi din fascinanta-mi viaţă, unde leurda ajunge în smoothieuri iar spaniolii „scad popoul”, rog a presta follow aici. Mă găsiţi aşa: @andreea.balaban
Untitled-1a
Şi ca să mă declar complet sedusă, ete ce-am „primit” pe Instagram săptămâna trecută. Ruxandra e o super talentată (see how tall and skinny I look? She even draw my colivă earrings! OMAGA) care mi-a făcut o surpriză frumoasă desenându-mi ţinuta din postarea asta.
Follow şi ei dacă vreţi, că merită.
Mulţumesc, Ruxandraaaaaa!

Gata, bre. Liber la priviri idioate şi bot ţuguiat în selfieuri.

Haidi pa.
Pin It

01 September 2014

Sus, la Peleş

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 
(Sheinside dress, Zara necklace)


M-am simţit foarte princessy îmbrăcată în rochia asta albă...Şi adevărul e c-ar fi fost cam de porc s-o pozez printre betoane bucureştene. Straiele de genul ăsta nu sunt făcute pentru aşa ceva. Poate nici pentru palate ticsite de turişti (nu mai spun câte duble am tras până când au dispărut toţi nemţii, austriecii, francezii, polonezii, italienii şi americanii din cadrele mele perfecte) dar exceptând frigul crâncen (deh, munte – chiar şi-n august) şi locaţia un pic prea departe de civilizaţie pentru gustul meu, rochia mea s-ar bucura nespus să domicilieze pe str. Peleşului, nr. 2, 106100, Sinaia, jud. Prahova. Also known as Castelul Peleş.
Ce e amuzant e că n-am reuşit niciodată să-i calc în interior, deşi grădinile i le-am vizitat de cinci sau şase ori. De fiecare dată când am ajuns, era închis. Inclusiv acum. Iar de data asta, tot a fost nevoie să vin în două zile separte până să-mi închei socotelile cu dantelata din imagini.
E frumos tare acolo. Şi calm, în ciuda gălăgiei, paznicului paranoic şi a fetelor cu coşuleţe de zmeură.  N-aş fi vrut decât să mă lase nea Caisă ăla de la BGS să mă întind pe iarbă cu un astfel de coşuleţ şi să zac acolo până trece soarele şi vine ursul să mă mănânce, cu zmeură cu tot. Btw, am văzut un ditai ursul. Noaptea, chiar pe aleea ce duce spre Peleş. Scotocea frenetic într-un tomberon pe care l-a şi dărâmat şi scos din ciment de altfel. Înţeleg că sunt ceva perfect normal pentru braşoveni, dar pentru d’al dă mine şi alţii veniţi dă la capitală, păroşenia aia mătăhăloasă părea aproape drăguţă. Exotică sigur. Aproape că-l vedeam de la geamul camerei de hotel. Simţise probabil că e rost de rochii prinţeseşti la etajul 1. D’aia dădea târcoale. Sunt convinsă.
17
Aşa ceva? Nici la Peleş nu scapi de divenie suferindă.

Pin It

21 August 2014

Nights in white satin, Never reaching the end

The Moody Blues - Nights in White Satin
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18

Nu sufăr de claustrofobie dar am avut dintotdeauna bucurii la spaţii mari, înalte, luminoase, cu ferestre generoase şi parchet din lemn masiv. E probabil al doilea, dacă nu chiar primul lucru pe care îl caut când mă documentez spre noi domicilii (ştim cu toţii de câte catraliarde de ori m-am mutat de când sunt în Bucureşti; şi tot nu-s mulţumită nici în prezent). În fine, nu vreau să discut despre parchet, recte lemn sub picioarele goale. Mi se trage, poate, de la plimbarea din postarea anterioară, sau sunt doar geloasă pe pernuţele Lirei (pisica cu ochi albaştri), întotdeauna desculţe. Însă visele mele imobiliare cam în asta se concretizează. Eventual clădiri din alea cu bulină, cum îi place cuiva să facă mişto de mine: cu cât e riscul seismic mai mare, cu atât vreau mai mult să mă mut acolo.
Întâmplarea face că m-am nimerit recent într-un anturaj plasat în asemenea locaţie – nu neapărat cu bulină, casa asta nu cred că e gata să cadă pe noi. Există în principiu ca să mă oftice pe mine. Pe două etaje, şi-un pod cu istorie, fix în buricul târgului. Lira acolo domiciliază, spre oftica mea (yes, I’m jealous pe culcuşul şi pernuţele unei pisici) – care a zis că mă primeşte la ea, după calorifer. Mai am doar de convins un babette coquette că am 12 ani şi merit a fi înfiată şi gata, m-am scos, mă mut la conac.
Vise.

Am purtat o rochie Zara, cercei vintage de la Vintage Bazaar, sandale Zara şi habar n-am de unde e brăţara. 
Melodia e one of my all time favorites. Din ’67.

Pin It

18 August 2014

Barefoot in the freakin’ stradă, nu park

1 2 3 4 5 6 8 7
(Sheinside skirt, Zara sandals, thrifted belt, H&M jewelry)


Trecând de ditamai furtuna ce se apropia (vedeţi picăturile de pe fustă?) şi baloţii sexy din poze, avem ceva frumos din seria penibilului în public, de săptămâna trecută. Nicio grijă, n-are Balaban pic de ruşine sau complexe. Deci liber la hlizit:
După 3 zile de verificare frenetică a căsuţei poştale, primesc în sfârşit aviz(e). Plasesem recent un puhoi de comenzi în online şi tot aşteptam să-mi vină înştiinţare. Vroiam cu ardoare să mă prezint la ghişeu. Să-şi bată joc de mine funcţionarii publici. Iar. Aşa cum bine m-au obişnuit. Poşta Romană a fost dintotdeauna ceva dă vis, poate mai dă vis ca CFR ul – altă companie naţională egală cu moartea în ochii mei (mai ţineţi minte cum vă povesteam iarna trecută c-am aşteptat un tren 5 ore jumătate în gară, pe minus multe grade? Mmmm, such beautiful memories, mmmm).
Divaghez.
Bon, deci mă duc la poştă. Îmbrăcată lejer, neîncoţopenită, cu nişte giorase de haine că oricum nu-mi ardea de ieşit pe căldura aia. Erau dăcât 40 de grade. Poşta, evident, la mama dracu. Ajung, stau la coadă – pentru că ce să vezi, din cei 5 cinci angajaţi pe care i-am văzut, doar o doamnă (acră) era la ghişeu. Îmi vine rândul, semnez acolo papirul şi o aştept pe aia să-mi aducă pachetul din depozit.
BUF! Mi-l trânteşte pe masă sictirită şi se întoarce cu spatele înainte de a apuca să mulţumesc sau bună ziua. Neimportant asta dar pachetul era cam jumate din mine. Cum îl car eu p’ăsta, trăi-ţi-ar, până acasă? Nu era exagerat de greu dar în schimb, foarte voluminos şi mi-era greu să-l cuprind. Sacoşă aşa mare oricum nu aveam la mine, maşină nici atât, însoţitor nu…păi ia şi târşâie-l. Mă rog. Ies din clădire cu pacheţoiul în braţe (nici nu mi se vedea capul de mare ce era), fac 20-30 de paşi şi CLANC. Cum clanc? Ce dracu s-a auzit? /:) Dau să merg…dar ce să vezi, mi se rupsese sandaua dreaptă. SUPERB :| Şi io acuma ce fac? Se rupsese grosolan de rău, cu barete dezlipite complet şi talpă ruptă, adică nu era un defect minor, tolerabil, cu care puteam ajunge liniştită acasă. Nu tată, nu. Apăi, când îşi rupe Balaban sandalele, le rupe cu totul şi eventual şi pantalonii în fund. Nu e ca şi când s-ar putea la mine cu jumătăţi de măsură.
Prin urmare, fiind imposibil să mai ţin cumva sandaua aia imobilizată pe picior şi stupid să merg încălţată doar pe piciorul drept…la dracu, am dat-o jos şi pe ailaltă. Vă imaginaţi? Mă vedeţi? Ziua, în amiaza mare, DESCULŢĂ în mijlocul străzii, într-o zonă cât se poate de publică şi departe de casă, cu un pachet care nu făcea altceva decât să atragă ŞI MAI MULT atenţia asupra faptului că sunt un pokemon desculţ, cu un pachet mai mare ca mine? Da dragă, aceea eram chiar eu. Ce contează că am treijdămilioane dă perechi de pantofi, sigur că fix MIE a trebuit să mi se întâmple.
Ce-am făcut, vă întrebaţi? Păi ce era să fac, am luat drăcia în braţe şi-am mers uşurel pe jos (cu atenţie să nu-mi intre vreo porcărie în talpă), 30 de minute, până acasă. Ca să vă faceţi o idee cam câtă lume s-a uitat ciudat la mine…să spunem că numărul de oameni a fost direct proporţional cu cantitatea de mizerie de pe tălpile mele.
Aşa ceva? Aplauze, reverenţe, vă mulţumesc, dăcât MIE.

Cu stimă,
Freakin’ fetiţa cu pachete 2014


Paaaaaaaaa

Pin It
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...